Un martie cu renuntari

•January 21, 2009 • 1 Comment

Citisem undeva că într-un orăşel din America, un grup de tineri dintr-o biserică au făcut o glumă proastă de 1 aprilie. S-au îmbrăcat în negru şi-au pus cagule pe cap şi cu nişte pistoale de plastic în mâini au năvălit în biserică în timpul programului, spunând că sunt o grupare islamică şi cine nu se leapădă de Hristos va fi împuşcat imediat. Gluma lor atât de proastă a transformat turma de oi în una de iepuri, iar viteza cu care s-au lepădat i-a pus pe gânduri pe amatorii de hip-hop cu cagule. Probabil că de aceea sunt interzise glumele în adunările sfinţilor…

Lăsând gluma la o parte, mă apucă râsul când mă gândesc cu câtă însufleţire cântăm „Renunţ la lume, dar nu la Isus” şi nu suntem în stare să renunţăm la leuţul din buzunar să-l punem în colectă, la unul din cele patru costume şi să-l dăm la un nenorocit, la un meci de fotbal să mergem la repetiţia de cor şi la alte glorioase şi meschine lucruri. Ce să mai vorbim de viaţă?

Hristos l-a trimis la plimbare pe tânărul bogat deşi noi l-am fi botezat imediat şi l-am fi băgat în comitetul bisericii, iar în judeţul Bihor ar fi candidat la un post de parlamentar sau consilier.

Iar Hristos l-a trimis spre iad pentru că n-a fost gata să lase tot deşi postea două zile pe săptămână, era nelipsit de la Templu, dădea zeciuială din toate, era moral, dar când a fost chemat să vândă tot şi să dea la săraci, iar el să umble în şlapi şi cu crucea în spate după Isus, n-a vrut. El numai cânta, la fel ca noi, despre renunţare.

Poate că totul e din cauza faptului că suntem români şi de aceea Cioran a scris în „Schimbarea la faţă a României” că în ţara noastră, în toată istoria, nici un intelectual n-a murit pentru o idee. Înseamnă că suntem o biserică de intelectuali, plini de fiţe, iar Constantin Brâncoveanu are meritul de a nu fi fost intelectual, ci domn, iar Hristos e Domnul domnilor.

Cu ochii bulbucaţi de somn în biserică, îndopându-ne copios cu predici, după ce-am tras în predicatori ca în poligon, cântăm cu mâinile ocupate de cele două telefoane mobile din buzunar „Renunţ la lume dar nu la Isus”. Asta se vede pe câmpurile de misiune, în gări şi parcuri. Pentru început, ieşiţi din biserici afară că a venit primăvara şi rugaţi-vă că dacă Duhul Sfânt nu poate, atunci măcar astenia primăvăratică să vă facă să faceţi un bine, renunţând pentru început la nişte nimicuri până veţi ajunge să renunţaţi la tot de dragul lui Hristos. Mai ales că ne lăudăm că nu suntem ai noştri. Mă mir…

V l a d i m i r _ P u s t a n

Advertisements

Jugul cel bun…

•January 2, 2009 • 1 Comment

              Omul a fost creat cu dorinte, cu vise, cu dorul de a avea. Si daca nu s-a nascut asa, a invatat pe parcurs sa vrea. Toti vrem ceva. Fiecare din noi tanjeste dupa un lucru, dupa o persoana, poate dupa un loc. Vrem liniste, fericire, vrem sa ne fie mereu bine. A avea mereu mai mult a devenit pentru majoritatea singurul tel. Uitam ca “omul nu ia nimic cu el cand moare” (Ps. 48:16). Si pentru ca plecam de pe pamant mai goi decat cand venim, pentru ca nu luam nici macar trupul cu noi, Dumnezeu ne spune : “Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si neprihanirea Lui”. Pentru ca doar acestea rezista vesnic.

Vrem pace, si ne ascundem intr-un colt al lumii acesteia. Ne ascundem de prieteni, de familie, de munca … si de Dumnezeu, dar tot ce gasim acolo e de fapt singuratate. “Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu”. El e, pana la urma, Cel care spune : “Va las pacea Mea, va dau pacea Mea…Nu v-o dau cum o da lumea, sa nu vi se tulbure inima”…

Vrem conturi pline, in care sa tot curga bani, si nimic sa nu evadeze DIN el. Sa ne umplem buzunarele cu acea comoara despre care Biblia spune ca va putrezi…Oare daca intr-adevar o bucata de hartie ar fi putut sa ne implineasca, s-ar mai fi dezbracat Dumnezeu de toata slava Lui ca sa-si murdareasca talpile de aur cu noroi? Repet: “Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu”.

In cautarile noastre difuze si acerbe folosim toate mijloacele pentru a acapara totul, pentru a castiga doar noi. In egocentrismul nostru nu vedem ca noi cautam pe langa Imparatie si neprihanire, si ne balacim in restul ce vine pe deasupra. Trecem cu vederea peste neprihanire ca printr-un glob de sticla si tanjim dupa resturi, dupa faramiturile lumii acesteia. Imparatia ne pare departe, mai aproape e noroiul de aici, cu toate ofertele lui agatate de fiecare gard si la fiecare pas. Ne plac roscovele si nu mai stim ca pe sub zdrente avem haine imparatesti. Ne vedem doar cojile care ne strica orice farama de neprihanire si sfintenie. ” Fiti sfinti, caci Eu sunt Sfant”, de trei ori Sfant…

Cu ingrijorare intampinam fiecare zi, cu multe ganduri si apasari…ca nu este, nu avem, nu merge. Privinm in jos si ne frecam frenetic mainile una de cealalta in timp ce cautam soltuii. Biblia sta rezemata de un bibelou scump din portelanul cel mai fin din China. Ea nu are solutii pentru tine, asa-i? Asa ca mai adauga un capat de ata la firul vietii tale daca poti, prin ingrijorarea ce o porti necurmat in inima. Rugaciunea nu are loc, totul e ocupat, fiecare coltisor de ratiune sfanta nu are ce cauta in tine. Schimbul s-a facut: ai dat Cartea si rugaciunea din mana pentru ingrijorare, lacomie, judecata, santaj si lista poti sa o continui tu, cu tot ce te robeste… Matei 6:32: “Fiindca toate aceste lucruri Neamurile le cauta. Tatal vostru cel ceresc stie ca aveti trebuinta de ele”, si la vremea potrivita si in cautare neprihanita si sfanta le vom primi. Asa cum pasarile sunt purtate atat de gratios si nu duc lipsa de nimic, noi suntem copiii Lui… Luca 12:24 spune: “Uitati-va cu bagare de seama la corbi: ei nu seamana, nici nu secera, n-au nici camara, nici granar: si totusi Dumnezeu ii hraneste. Cu cat mai de pret sunteti voi decat pasarile!”

Ioan 18:36 “Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, a răspuns Isus. Noi nu dupa ce este aici jos trebuie sa tanjim si sa suspinam, ci sa ne alinam cu gandul ca sus e Destinatia si Tinta noastra, acolo se vor sfarsi toate si e locul unde vom fi impreuna cu El. Imparatia veacului acestuia va pieri in chinuri amare si nici praful nu se va alege din ea, totul va trece, doar Imparatia lui Dumnezeu va dainui in veci. Asa ca noi in cunostinta de cauza ce vom alege? Sa ne bucuram de destrabalare pentru o vreme si apoi sa ardem vesnic, sau sa alegem ca si in suferinta sa ne intoarcem privirile cu toata neprihanirea spre Jertfa Suprema, pentru a locui pe veci langa Dragoste?

“Veniti la Mine, toti cei truditi si impovarati si Eu va voi da odihna. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati de la Mine, caci Eu sunt bland si smerit cu inima; si veti gssi odihna pentru sufletele voastre. Caci jugul Meu este bun si sarcina Mea este usoara“ (Matei 11:28-30). Nu este nimic ce Dumnezeu sa nu poata faca, sa nu poata da sau sa nu poata intelege. Da-I Lui inima ta zdrobita si duhul tau mahnit, care-I sunt jertfe placute. Da-I buzunarul tau cel gol, ca sa-l umple cu mila…Lasa-ti confuzia sa fie alungata de cel mai subtil gest al Dumnezeului atotputernic: “ma vei calauzi cu sfatul Tau”. Si atunci, cand vei intelege ca totul e de la El si ca “nici un fir de par nu-ti cade” fara voia Tatalui Ceresc, sa poti trece zambind prin lumea asta de lut care va arde, adunand comori pentru cer, comori pe care nici un hot nu le poate fura.

“Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si neprihanirea Lui, si toate acestea vi se vor da pe deasupra.” O porunca urmata de o promisiune…

Doamne, da-ne intelepciunea de a Te cauta intai pe Tine si sfintenia Ta, pentru ca Tu sa reversi peste noi cele mai curate binecuvantari. Si umple-ne si de dragostea pura ca sa putem sa Te laudam chiar si atunci cand cerul pare ca nu vrea sa se deschida…

Prin El,
Mirela si Tina


Cu ce rămâi din toate
Spre câte-n lume-alergi
Cu tine-n veşnicie
Ce iei să duci când mergi?

Cu ce rămâi din banii
Pe care-i strângi zgârcit
Când moartea o să-ntrebe
Tu pentru ce-ai trăit?

Ce ce rămâi din câte
podoabe cauţi şi-mbraci
Când mulţi n-aveau nici zdrenţe
Ci tremurau săraci?

Cu ce rămâi din slava
Deşartă ce ţi-ai strâns
Când o să vină focul!
Cu scrâşnete şi plâns?

Cu ce rămâi din câtă
Grăsime-mpovărezi
Sau din frumuseţea care
Găteşti şi subţiezi?

Cu ce rămâi în urma
Cumplitului pârjol
Când toate-arzând, pleca-vei
Sărac, nebun şi gol?

Când Domnul o să vină
Cu slavă sau cu munci
Când tot ce-ai azi pieri-va
Cu ce rămâi atunci?
(Traian Dorz)

Jertfa la oferta…

•December 28, 2008 • 4 Comments

Cauta pietre…pietre de toate marimile, pe care sa le ciopleasca si din ele sa ridice un altar pentru arderile de tot. De data aceasta, David nu cauta pietre sa-l nimiceasca pe Goliat, ci cauta pietre sa ridice o Casa pentru Dumnezeu. Vrea sa aduca o jertfa in semn de multumire, jertfa care sa nu fie la oferta: “Caci nu voi da Domnului ce este al tau, si nu voi aduce o ardere de tot care sa nu ma coste nimic.”( 1 Cronici 21:24 )

De cate ori nu aruncam in sacul de la colecta bancnotele rupte, ca doar, deh, Biserica le poate folosi? Aducem in Templul lui Dumnezeu animalele cu cele mai multe cusururi, care ne incurca, de parca ar fi o debara si nu un loc unde Prezenta Lui cea Sfanta vrea sa schimbe, sa ierte, sa vindece, sa binecuvinteze…

Ajungem duminica la Biserica, intarziati cu 15 minute pentru ca parul nu sta destul de drept sau destul de cret, pantofii nu se potrivesc cu costumul, si despre cravata sa nici nu mai amintim! Intram zambind, cu o inima franta in piept, si plecam tot asa, pentru ca ne e teama sa “aruncam asupra Lui toate ingrijorarile”, de frica sa nu cumva sa ne ceara in schimb sa ne rugam mai mult, sa imprumutam masina (pentru care am postit si ne-am rugat doi ani) si altor oameni din Biserica, sa dam bancnota de 10 lei si nu cea de 5. Am ajuns sa Ii dam Domnului jertfe la oferta. Si am uitat ca tot ce avem, e de fapt si de drept…al Lui. (Din El, prin El si pentru El sunt toate lucrurile – Romani 11:36).

Ofranda si gratitudinea…cat de mult te zgarie pe cuget ideea de a da, de a da cu totul si sa te lipsesti de ceva, sa rupi de la tine si sa dai, sa deschizi mana plina de avutie si sa imparti, sa te mai pui si sa-ti pese si sa trebuiasca sa daruiesti. Cuvantul gresit de aici e „trebuie”. Jertfa e o inertie a dragostei, nu un gest ingamfat pentru inima. Si cu premiza de a nu jertfi nimic, legata cu lant de cea mai buna tinichea, venim la biserica si asteptam jertfa si slujirea altora, ca doar ei trebuie sa o faca, noi nu neaparat sau nu prea…

Strambam din nas pentru ca azi inchinarea a fost cam searbada, nu a sunat ca pe CD. Bryan Adams canta mai fain pe noul album, trupa de lauda si inchinare in dimineata asta au cantat cam fals si nu mi-au placut cantarile, cam prea lalaite. Oricum crestinii sunt patetici la muzica, mai bine un Coldplay, suna mai elegant pentru urechea mea cea fina si ma astept sa coboare Duhul Sfant in sunete ambientale de chitara garnisita cu voce care nu-L slaveste pe Imparat, ci jertfeste lui Baal direct pe fata.

 Oameni buni, Dumnezeu e sfant! El nu se incurca cu „jucarii” de talia acestor idoli scarbosi, nici nu sta in cutia cu „astfel de jucarii”. El e un Dumnezeu viu!, care vrea jerfta vie.

Jertfa de inchinator – talantul tau – care ti s-a oferit, tu de fapt nu il ingropi, dar arunci cu pamant si noroi in el. La prima repetitie nu se merge pentru ca atunci merg numai cei „slabi”, care nu stiu sa cante. Eu stiu si o sa ma plicitisesc, o sa casc pe acolo si o sa ma enervez ca nu am timp sa stau sa repet atat, ca se stiu melodiile si ajunge pentru duminica. La urmatoarea repetitie si ultima, venim la si jumatate si plecam ceva mai devreme, ca ne grabim la film sau se inchide la Mall si nu ne mai prindem locul de onoare, nu ne mai vede lumea si nu mai existam. Nu mananci la Mall, nu existi, draga! Si jerfta de bun augur pentru El unde e? In burta la Mall?…

Dumnezeu a trebuit sa omoare 70 000 de oameni (Domnul a trimis ciuma in Israel si au cazut saptezeci de mii de oameni – 1 Cronici 21:14) ca sa-l duca pe David in starea aceea in care el sa-si doreasca sa Ii dea Lui orice era mai scump, mai bun, mai curat . (A pregatit si fer din belsug pentru cuiele de la aripile usilor si pentru scoabe, arama atat de multa incat nu puteau sa o numere – 1 Cronici 22:3). De ce asteptam o tragedie, o moarte, o boala, un cutremur sau un Tsunami pentru a ne da seama ca nu suntem stapani pe vietile noastre, pe lucrurile noastre, nici macar pe gandurile noastre? De ce nu ne trezim dimineata cu numele lui Dumnezeu pe buze si nu adormim tot asa, dupa ce o zi intreaga L-am impartasit si altora prin trairea noastra, prin vorbirea noastra? Jertfa de ocazie. Dumnezeu nu e un Dumnezeu de ocazie. E un Dumnezeu atotputernic si atotstiutor..si asta ar trebui sa ne ingrozeasca. Ca e mereu cu ochii pe noi, ca stie tot ce am facut si tot ce vom face. Ar trebui sa ne doara stiind ca El nu se bucura de noi. Te doare cand Dumnezeu isi strange tare pleoapele pentru ca tu ai preferat o comedie stupida decat Cuvantul Lui? Iti vine sa-ti smulgi hainele de pe tine, pentru ca ti-a vorbit, dar tu erai surzit de muzica lumii, si nu ai auzit susurul Lui? Daca nu, inseamna ca pe undeva pe drum, ti-ai ucis dragostea dintai, si Dumnezeu e pe punctul de a te scuipa din gura Lui.

Recunostinta pentru „pietrele de aducere aminte” se uita, paradoxal, se lasa undeva in valiza trecutului si se merge mai departe stramb si carn de spate. Atarna greu toate bunatatile Domnului pe care le-a inoit zi de zi fata de noi, dar suntem atat de anesteziati ca nici nu mai simtim greutatea dragostei ce ne-o poarta. Am uitat sa tragem frana de mana si sa stam sa depanam amintiri cu Dumnezeu, sa ne amintim tacuti de atata sacrificiu din dragoste si atata daruire, sa stam neclinititi cu un zambet larg pe fata si doar cate o lacrima calda sa ne traverseze chipul…Clipa de realizare…Jertfa a fost data deja…Mielul fara cusur a fost deja taiat, omorat, jertfit…

Vrem sa fim oaspetii Lui, dar Tefania zice ca: „Domnul a pregatit jertfa, Si-a sfintit oaspetii”. Doar cei sfinti pot sta la masa cu El. Doar cei care sunt gata sa renunte, pentru ca sa primeasca. Sa-si piarda viata pentru El, ca sa o castige pe cea vesnica.

Noi, prin jerftele noastre, pe care nici daca le-am pune pe toate una peste alta, cap in cap, si am forma o piramida de mii de metri, nu am putea sa ajungem la primul strat de sfintenie si dragoste a Jertfei si Jertfitorului Suprem. Noi mimam, imitam ceva ce depaseste viata si moartea, si ne dam mari ca noi jertfim. Dam si privim in jur sa fim sigur ca ne-a vazut toata suflarea gestul snob. Cuvantul lui Dumnezeu spune “sa nu stie dreapta ta ce face stanga”. Ce chip reflectam noi atunci? Al Cristosului care a venit umil intr-o iesle si a murit pe o cruce, pedepsit fara vina, batut, scuipat si desconsiderat?…

Pe vremuri, scribii, inainte de a scrie numele de Yahve (care este numele lui Dumnezeu) se spalau din cap pana in picioare, iar dupa ce Il scriau, rupeau instrumentul cu care L-au scris. Acum folosim Numele Lui care pe unde, intr-o exclamatie spusa in graba, intr-o gluma nesarata si intr-o rugaciune spusa ca toata Biserica sa vada ca noi stim sa ne rugam. Si din Numele care a despicat Marea Rosie in doua si care a inviat din morti, am facut un nume pe care ne e rusine sa-L rostim in cercul nostru de prieteni necrestini, la locul nostru de munca unde seful e ateu, sau in viata de zi cu zi, unde vecina de la parter are mereu un ochi vanat.

Romani 12:1 spune: „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească”. Dumnezeu pune mare pret pe trupul nostru si noi nu prea, de parca ar fi proprietatea noastra. Sa nu uitam ca e de imprumut, si ceva ce imprumuti incerci sa returnezi in aceeasi stare, ca de nu, mai platesti si ce ai deteliorat. Vom sta in Fata Lui si vom da socoteala pentru nepasarea noastra grasa. In ce priveste mancarea, sa ne traiasca fripturile si fast food-ul cel de toate zilele care parca ni s-a dat noua astazi, si sa ne fie de folos toate imbunatatirile din operatii estetice de tot felul de scurtari si prelungiri, de nemultumire groteasca ce ne-a cuprins. Unde e sfintenia aici sau placerea Domnului?…

Petrecem ore in sir la coafor, saloane de infrumusetare, magazine scumpe, sali de fitness .. in timp ce sufletul nostru se urateste, se usuca, si ramane gol si descoperit… Nu-l mai imbracam cu credinciosie, cu pace, cu lumina. Iar despre mladitele care nu raman in El si nu aduc roade, El spune ca se usca si apoi sunt aruncate in foc si lasate sa arda…

David spunea in ultimul capitol al cartii 1 Cronici, in ultimele zile din viata lui: “ A Ta este, Doamne, marirea, puterea si maretia, vesnicia si slava, caci tot ce este in cer si pe pamant este al Tau; a Ta, Doamne, este domnia, caci Tu Te inalti ca un stapan mai presus de orice. De la Tine vine bogatia si slava, Tu stapanesti peste tot, in mana Ta este taria si puterea, si mana Ta poate sa mareasca si sa intareasca toate lucrurile. […] Totul vine de la Tine, si din mana Ta primim tot ce-Ti aducem.” Doresc ca noi, cei care ne numim copii ai Lui, sa putem spune aceste versete in fiecare zi, din toata inima.

1 Cronici 29:17 : “Stiu, Dumnezeule ca Tu cercetezi inima, si ca iubesti curatia de inima; de aceea Ti-am adus toate aceste daruri de bunavoie in curatia inimii mele”. Ne strangem de atatea ori in Fata Lui si venim imbracati cu „ hainele mizerabile” ale lumii acesteia, de minciuna, nedreptate, furt si ipocrizie si ne afisam cu multa usurinta fara pic de roseala in obraji, si nu ne intereseaza ca Dumnezeu cerceteaza inima, vede in adanc, prin toate hainele noastre, colorate ca un papagal prost asortat, si cunoaste starea deplorabila de acolo…si cere curatire…El iubeste curatirea, e un Dumnezeu sfant, care nu poate sta in prezenta pacatului, mai ales in prezenta unei jertfe cu miros de cocina de porci, ca doar jertfa izvoreste din inima. Isus te invita la El, gentil si galant. Iti cere mana, te roaga sa-L accepti…de bunavoie si nesilit de nimeni, pentru o vesnicie, atat la bine cat si la rau, in saracie si in bogatie. Sa vii sa Ii aduci darurile tale cu toata inima si trecand benevol, prin curatire in foc, de drag si dorinta arzatoare, sa fi bucuria Lui si nu pricina de indurerare vesnica…

“David a murit la o batranete fericita, satul de zile, de bogatie si de slava” (1 Cronici 29:28). Oare cati dintre noi, cand va trebui sa privim moartea in ochi, vom vedea dincolo de ea viata vesnica? Si cati dintre noi, cand sufletul va fi gata sa o ia la zbor, vom plange pentru lucrurile pe care le lasam aici?

Fie ca Dumnezeu sa ne lipeasca atat de tare inimile de a Lui, incat atunci cand ale noastre se vor opri, sa se auda bataile inimii Lui din ce in ce mai tare, de bucurie ca in sfarsit am ajuns Acasa la El si ne poate strange in brate…

 

Prin Harul Lui,

Mirela si Tina…

Dragostea dintai – pod intre vesnicii…

•December 17, 2008 • 2 Comments

Iubesc. Si nu glumesc. Chiar iubesc.
Pentru ca e singurul mod in care imi pot dovedi ca traiesc. Pentru ca nu as vrea sa-mi masor viata cu vreo alta unitate de masura, decat cu iubirea. Iubesc, pentru ca in mine am inchis Dragostea si din cauza ca era infinit mai mare decat mine, acum da pe langa. Inima mea e atat de plina de da peste ea. Iubesc, pentru ca “intai El m-a iubit”. Iubesc, pentru ca am gustat ura si stiu ca nu mi-a placut gustul ei. Uneori iubesc chiar si fara “pentru ca”. Iubesc, pentru ca astazi cand am deschis ochii, doua buze pline de ciocolata au lasat o urma pe obrazul meu. Iubesc, pentru ca uneori 20 de kg in spate pot umple inima altcuiva de fericire. Iubesc, pentru ca desi n-aud vocea Lui, zorile vin. Iubesc, pentru ca desi a fost scuipat, s-a urcat pe cruce si-a murit. Iubesc, pentru ca am murit odata cu El si am inviat odata cu El. Iubesc, pentru ca nu am nici cea mai mica idee sa fac altceva. Nu stiu sa cant, nu stiu sa dansez, nu stiu sa pictez. Iubesc, pentru ca daca n-as iubi as fi un mare nimic. Iubesc, pentru ca nu imi place sunetul de chimval zanganitor. Iubesc, pentru ca mi-am inceput deja vesnicia. Prima vesnicie. Cea in care pot sa aleg iubirea. In cea de-a doua nu exista nimic altceva, decat iubire. Iubesc, pentru ca ce dragoste mai mare decat doua vesnicii intr-o singura viata? Iubesc, pentru ca vreau sa nu pier niciodata. Iubesc, pentru ca doar asa pot sa sufar totul, sa iert totul, sa cred totul si pe deasupra, sa ma umplu de toata nadejdea.
Alteori iubesc fara “pentru ca”.

Si daca vi se pare ca iubesc prea mult, eu cred ca vesnic voi trai intrebandu-ma daca nu cumva iubesc prea putin…

Din El, prin El si pentru El,
Tina…

Invitatia schiopului la dans…

•December 17, 2008 • 2 Comments

     Sta cu capul plecat, si cu trupul istovit rezemat de toiagul care-i stia fiecare gand, de singura alinare ca i-a mai ramas, singurul care nu-l vrea mort. Esau e pe urmele lui. Rahela si Leea nici nu se gandesc la el.
    E apus..si dincolo de rau e locul unde trebuie sa ajunga, dar e cuprins de teama, de rusine, de oboseala. Isi dezlipeste cu greu talpa sandalei prafuite de pamant si cade lovit de o mana puternica! In cadere isi revede toate miniciunile, toate gandurile necurate, toate pacatele. Coapsa i se crapa, si lumina din mijlocul serii il orbeste. Cand se ridica, toate amintirile ii sunt sterse, toata frica i-a fost arsa de Raza cea mai puternica.
    E schiop, dar a trecut raul…
    E lovit, dar Esau il imbratiseaza…
    Cand te intalnesti cu Dumnezeu, nu mai poti merge prin lume decat schiop. Schiop pentru lume. Orb pentru pacat. Schiop pentru mizerie. Orb pentru duhul lumii acesteia… Dupa ce L-ai gustat pe Isus, nu mai vrei sa gusti nimic altceva. Nu mai ai ochi si nu mai ai pasi decat pentru “calea ingusta”. Dupa ce te arunca la picioarele Lui, te ridica curat. Te ridica perfect. Te ridica sfant, si tie iti ramane sa treci raul asa. Nu mai poti privi filmele pe care le priveai si apoi sa mergi la intalnirile de tineret si sa chemi Numele Lui, intrebandu-te de ce nimic nu se intampla. Nu mai poti asculta aceeasi muzica plina de ura, plina de durere, ci vei schimba totul cu dragostea Lui. Dupa intalnirea de la Peniel (Fata lui Dumnezeu), te lepezi de minciuna, de cuvinte urate, de ochi pacatosi, de minte murdara, de tot ce nu e spre slava Lui… (“Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea, si sa Ma urmeze. – Matei 16:24).
    Inca din pantecele mamei, Iacov a apucat pe fratele sau de calcai si a luptat cu destinul. Soarta nefavorabila, pentru multi, o ducem in piept inca de la nastere si ne luptam ani de zile sa o schimbam cu o alta mai lina si fara atatea adancituri. Doar intalnirea cu El face omul simplu si obisnuit de pe strada, cel fara trasaturi deosebite sa para cel mai special. Doar Duhul Lui ii schimba grimasa de pe fata cu sclipirea fericirii.
    Iacov nu s-a lasat biruit, de aceea ingerul a trebuit sa-l imblanzeasca lovindu-l in coapsa. El avea atata dorinta de a primi binecuvantarea, de a scapa de blestemul soartei de pana atunci. Vroia sa ii fie si bine, asa cum o faci de atatea ori, cand nu mai suporti nedreptatea, lipsurile, durerea si infrangerea. Il iei pe Dumnezeu “de guler” si Ii spui ca de langa El nu mai pleci pana nu primesti binecuvantarea promisa, pana cand soarta ta nu se schimba radical. Plangem si ne rugam de El de atatea ori, uitandu-ne la cei rai din jurul nostru cum propasesc si cum noi stagnam in neimplinire si frustrare. Aproape ca Il biruim pe Domnul cu oboseala ce o aducem prin staruinta noastra, dar acolo la Betel, la locul de intalnire cu El, Domnul e credincios si raspunde. Iti va raspunde si tie daca-L cauti. “Ma vei cauta si Ma vei gasi, daca Ma vei cauta cu TOATA inima. Ma voi lasa sa fiu gasit de voi.”
    Iacov a ramas singur. Atunci ceva din el, un sentiment strain, de care totusi apartinea, l-a chemat sa treaca raul…la intalnire. Domnul i-a dat intalnire. Si el a raspuns. Acolo Dumnezeu i-a schimbat pana si numele. A fost o schimbare radicala. Schimbare totala. De 101%. Pentru ca a primit si multe binecuvantari pe deasupra.
    Toti suntem normali, pana ajungem sa ne cunoastem reciproc. Atunci ne vedem incheieturile scrantite si schiopatarea. Pentru multi pare o slabiciune si o scazaminte, un handicap, dar pentru noi e o piatra de aducere aminte pusa chiar in locul cel mai aproape, chiar in tine, sa nu poti sa o mai uiti sau sa o pierzi. E semnul unui legamant divin: “Am luat o bucata din tine si ti-am dat o bucata din Mine in schimb.”
    Lumea te va arata cu degetul, va arata spre coapsa care te face sa schiopatezi. Prietenii vor rade de privirea ta timida, dar nu uita ca Dumnezeu Insusi s-a facut toiagul tau, Cel pe care sa te poti sprijini cand ai obosit, cand raul pare prea adanc, cand dincolo de el nu stii ce te asteapta, sau daca te mai asteapta ceva. “Tu ma sprijinesti cu dreapta Ta biruitoare.” Drumul acesta al sfinteniei il poti strabate doar mergand altfel decat lumea.
    Atunci cand e El in tine ceva produce rezonante la nivel de constiinta cand ceva strain si periculos intra in sistem. Sunetul bizar de Blue October in IPod, nu se mai potriveste. Nu-si mai au locul nici versurile care te fac sa te balacaresti in rusine si disperare, sentimente taietoare care le aduni in tine si le impachetezi bine si le faci tot mai mult loc, formand astfel o bomba cu ceas gata ca la prima izbucnire sa imprastie toata inima pe pereti. Pentru ca odata atins de El, vei lasa intrebarile lumii acesteia in melodiile sale ametitoare si hipnotice si le vei inlocui cu raspunsurile datatoare de eliberare si alinare, regasind “pacea ce intrece orice pricepere”…
    Batalia imensa din noi o ducem la nivelul gandului, unde cine castiga va domina urmatoarele fapte. A dominat cumva un film, o comedie noua, care are plin de aluzii si aplicatii pe care nu le-ai stiut dar care te rusineaza si pe tine, asa singur in camera? Rostesc acele cuvinte care te-ar fi inrosit acum ceva vreme, cand erai mai tanar si mai inocent, dar acum zambesti larg si cu multe intelesuri? Furi replici pe care le arunci fara tact in nasul persoanelor care te vor crede “cool”, deschizand o cautare si o goana alerta dupa ideea de a ramane la fel de popular, cautand mereu si mereu sa te intreci cu gluma ca apoi sa te tenteze sa le si pui in practica?  Nu te mai mustra nici un gand si aplici tot ce vezi si auzi  cu nerusinare? Si aici vine partea scarboasa a caracterului, ca vii la tineret,la  intalnirea de joi si chiar duminica (dimineata si seara) cu constiinta in cusca si cu calus in gura, cu aureola pe pozitie: “Sunt smecher(a), dar sfant(a).”
    Iacov, dupa ce a murit, a fost plans de un popor intreg timp de saptezeci de zile. Iacov a lasat ceva in urma, Iacov a trecut prin lume atingand inimi, schimband inimi. Iacov a trecut schiop dar a ridicat pe multi. Cum va fi trecerea ta pe pamant, aceasta casa temporara? Cate inimi vei schimba? Cate picioare slabanogite vei ridica si cate maini tremurande vei linisti? La capat ce vrei sa auzi? “Pleaca, nu te cunosc!” sau “Intra, rob bun si credincios!” ?
    Te afli la ultimele pietre ale apei ce trebuie s-o strabati. Doar cateva dintre ele iti vor mai sfasia talpa cea schioapa. Mai e putin si se revarsa zorile. Si apoi, ajuns la mal, de cine vrei sa fii intampinat?

Prin El,
Tina si Mirela…

Machiaj pentru seri speciale din Decembrie.

•December 16, 2008 • 3 Comments

        E iarna. Clopotei atarnati la fiecare usa, copii cu nasuri inghetate cantand pentru o bomboana sau doua. Luminite de tot soiul la geamuri termopane. Afara frig, inauntru si mai frig. Desi e iarna si totul ar trebui sa fie predominant alb, pe chipuri se pot distinge culori de tot felul…Un rosu aprins pe buze. Rosul cartelilor, al barfelor si nemultumirilor. In jurul pomului de Craciun oamenii isi mutileaza sufletele unii altora,fara sa stie. Cuvinte nepotrivite spuse intr-un moment si mai nepotrivit. (Nici un cuvant stricat sa nu va iasa din gura; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca sa dea har celor ce-l aud.- Efeseni 4:29)
       
De la primul pas din masina stralucitoare de straina auzi un pacanit, din ce in ce mai ritmat si mai alert, grabit sa patrunda inauntru, unde va rari pasul si va face aritmie ca in matrix, ca sa se vada si sa se auda trecerea eleganta si in reluare continua. Si totusi, oare cati oameni complicat de indurerati de faptul ca nu stiu de Isus cel venit ca Mielul la taiere pentru tine si pentru mine, ne aud ei pacanitul pe scara blocului lor si la usa lor, si asteapta sa le povestim despre El?…Sau asta e doar pentru ocazii speciale, cand e garnisit si cu machiajul de rigoare si cu tinuta necesara?
       
Genele ni le-am lungit cu rimelul cu raze x, care patrunde omul pana in maduva oaselor si astfel toti devenim pentru ceilalti aroganti, mandri, prea spirituali sau deloc spirituali, prea timizi sau prea indrazneti. Fardul de pleoape ne-a acoperit adevarata Tinta, adevaratul Premiu dupa care ar trebui sa alergam in noii pantofi Armani. (Sa ne uitam tinta la Capetenia si Desavarsirea credintei noastre, adica la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusa inainte, a suferit crucea, a dispretuit rusinea, si sta la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.-Evrei 12:2)
        Fardul apasat si pastelat, da o tenta ametitoare ca nu cumva sa privesti prea adanc omul
fata in fata, te alunga facandu-te sa clipesti frenetic ca o musca ce a dat de becul prea aprins. Dar e doar o acoperire falsa a fetei posomorate care iti face pana si ochii sa iasa din orbite, dar asa se mai domolesc si par la locul lor.
        Fondul de ten, dragul de el, aparatorul de el, cel care te protejeaza de amenintatoarea descoperire, zambetul cel fals si veselia cea zglobie poate fi disipata intr-o clipa, daca s-ar suspecta macar  ca inima nu se reflecta direct pe chipul omului…Dar ne luam sticluta de doua kilograme la plimbare si speram sa ne ajunga pentru toata seara, ca va fi cu neputinta sa nu ne pice macar ceva mai greu la stomac si sa ne aratam adevarata expresie a neimplinirii si nefericirii.
        Cantam cu gura larga si pana la urechi cuvinte pe care nici nu le sesizam, dar mai sa le traim, dar le rostim cu aparenta convingere, privind din cand in cand in jur la cine nu are costumul destul de nou sau de lucitor, apoi continuam sa mai scuipam un “Doamne maret esti”, dar maret e ca nu ne izbeste cate una cand suntem asa de fals colorati in culorile “sfinte”, ca ne postam ca fiind crestini si ne taiem singuri craca de sub picioare, comportandu-ne ca niste ipocriti si misogini, asa intre noi, unul cu altul.
        Freza saraca, arata in sus, pare ca ar vrea sa te indrepte spre cer. Poate e o frustrare eliberata, nu poti sa te tii de calea ce duce in sus si iti faci macar freza sa isi tintuiasca privirea intr-acolo. Pentru ca gelul si fixativul rezista pe orice vreme…noi mai putin: renuntam la prima ploaie.
      
 Si daca va ganditi ca doar fetele tinere poarta acest machiaj, ati gresit. Il purtam uneori cu totii. Tineri si batrani. Barbati si femei. Toti cei care asteapta Craciunul cu un brad prea impodobit, cu sosete atarnate deasupra patului, cu panglici de toate culorile in jurul oricarui obiect din casa, si uita ca de fapt Craciunul e ziua de nastere a lui Isus. Sa vorbim despre Isus? Nu s-ar cadea ca la Craciun sa amintim de jertfa Lui, nu? Aia se face o data pe an, la Paste. Nu se cade ca de Craciun sa vorbim despre despre lovituri, scuipaturi, biciuiri sau rastignire. Dar El la asta s-a gandit din prima clipa, nu la locul unde se va naste, la luminite, brad, sau bucatele copioase de pe masa de sarbatoare a nasterii.A venit sa se dezbrace de haina Sa de Dumnezeu si sa Se faca una cu tine si durerea ta, sa o duca El in spate, sa o lase sa fie pironita in mana si piciorul Lui, sa o lase sa Ii sfasie spatele si inima de durere. Nu s-a gandit niciodata de ziua Lui la haina ce o va primi cadou, ca doar e sarbatoare, ci a preferat  haina care e luata si trasa la sorti. Nu I-a trecut prin minte ca va avea o coroana de Rege, ca doar e Fiul Regelui Regilor, ci a acceptat spinii ce I-au perforat capul.Nu cred ca I-a trecut prin minte ideea ca ne vom lumina casele si fiintele cu atatea luminite si lumini artificiale, cand El pt asta a venit in lume: sa aduca Lumina autentica, sa ne scoata din intuneric…
       
Si totusi acest Isus s-a nascut acum 2008 de ani, doar ca sa moara. N-a purtat Armani niciodata, nu s-a dat cu parfum, n-a avut nici macar o casa a Lui, un pat al Lui, un birou al Lui, desi toate Ii apartineau si Ii apartin. N-a avut nici un brad de ziua Lui. A avut o singura tinta: sa ne stearga tot machiajul de pe fata sufletului. A venit pentru ca noi sa nu ne mai incarcam cu mandrie, aroganta, ignoranta, durere, tristete. A venit ca sa ne demachieze pacatul de pe duh. Daca ar fi avut ocazia sa aibe un tort de ziua Lui si sa sufle in lumanarile de pe el, fii sigur ca dorinta pe care si-ar fi pus-o ar fi fost cu privire la tine.

        Bucuria nu poate fi impartasita si deplina decat in intimitate. Acolo unde fiecare are sufletul pus pe altar si cu sinceritate isi expune durerile si fericirile pe tava….pe tava infratirii, si noi ceilalti plangem sau radem unul cu celalalt, ne acordam sprijinul necesar.Atunci zambetul va fi real si vom stii ca problema cu slujba a fost rezolvata si acum a aparut fericirea, ai de ce zambi pe deplin, si nu ai nevoie de fondul de ten care sa acopere ridurile care il lasa.Sunt semnele care demonstreaza radiatia fericirii.
        
Doresc ca Isus sa se nasca inca o data si la Craciunul din acest an, sa se nasca in inimile care vor sincer sa se faca staul pentru El. Doresc ca bradul sa fie locul in care Ii vei canta (fara machiaj) “un sincer La Multi Ani”, si din lemnul lui sa-ti faci crucea pe care s-o porti pana la capat fara sovaiala. Unicul parfum de pe trupul tau sa fie cel al Duhului Sfant, iar singurul cadou pe care sa-l primesti sa fie un nou inceput.

          La Multi Ani, Isus!      

Filipeni 4:8 – Incolo, fratii mei, tot ce este adevarat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice fapta buna, si orice lauda, aceea sa va insufleteasca.

       

                                                                                                                            Prin El,
                                                                                                                      Tina si Mirela